RENTĂ FUNCIARĂ

RENTĂ FUNCIARĂ reprezintă o formă a rentei care este încasată de proprietarii funciari.
Este renta cu cea mai îndelungată existenţă. Multă vreme, renta funciară a reprezentat singura forma de rentă. In evul mediu renta funciară era cunoscută şi preluată de proprietarii funciari ca rentă în muncă şi rentp în produse.
O data cu dezvoltarea schimburilor marfaro-băneşti, renta funciară a fost limitată la forma bani.
Analiza şi studierea rentei funciare au constituit o preocupare pentru toate şcolile de gândire economică, începând cu fiziocraţii (şi chiar mai înainte) şi până la curentele contemporane.
O contribuţie hotărâtoare la fundamentarea teoriei clasice a rentei funciare a avut-o D. Ricardo (v.).

Teoria ricardiană a rentei funciare se bazează pe trei principii:
a) renta funciară se plăteşte pentru “folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului”;
b) renta funciară este urmarea insuficienţei terenurilor fertile, care determină luarea în cultură şi a terenurilor mai puţin bune, şi nu este un “dar al naturii”, aşa cum considerau fiziocraţii;
c) renta funciară depinde de cererea şi de preţul produselor agricole. “Cerealele nu sunt scumpe pentru că se plăteşte rentă, ci se plăteşte rentă pentru că cerealele sunt scumpe.” In gândirea postricardiană marginalistă renta funciară este considerată un caz special al rentei economice, “o speţă particulară a unui gen mai întins”, iar teoria rentei funciare, “o aplicaţie a legii generale a cererii şi ofertei” (A. Marshall).

Acest punct de vedere este însuşit şi de şcolile contemporane de gândire economică. In schimb, doctrina marxistă consideră că renta funciară se fundamentează pe teoria valorii-muncă.
Renta funciară se prezintă sub mai multe forme concrete:
– renta funciară diferenţială (r. de fertilitate), care rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de muncă pe terenuri cu calităţi diferite, analizată de D. Ricardo;
– renta funciară In virtutea dreptului de proprietate asupra terenului, recunoscută numai de doctri’na-marxistă;
– renta de poziţie (amplasament), decurgând din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează terenuri care au o poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie;
– renta funciară de monopol, realizată de posesorii unor suprafeţe de teren cu calităţi deosebite, care furnizează produse cu însuşiri speciale în cantităţi reduse (v. Rentă, Rentă de monopol, Monopol natural). [S.I.]